La ceai, în amurgul poetic,
Vorbesc de-un amor ideal:
Bărbații discută estetic
Iar doamnele sentimental.
„Amorul să fie platonic! ”
Grăii consilierul uscat.
Soția surâde ironic
Și totuși suspină: „Păcat! ”.
Canonicul gura și-o cască:
„E nesănătos, oarecum,
Brutal cineva să iubească. ”
Duduia îngână: „Dar cum? ”.
Duioasă, contesa suspină:
„Amoru-i ceva pătimaș! ”
Baronului, ceașca iar plină,
I-o-ntinde cu-un gest drăgălaș.
Era încă-un loc la măsuță,
Iubito, chiar ție sortit,
De dragostea noastră, drăguță,
Ce dulce-ai fi sporovăit!
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică la un ceai, unde se discută despre dragoste idealizată și platonism. Naratorul își amintește cu nostalgie de o persoană dragă, regretând absența ei din acest cadru perfect.