Eu nu înțeleg ce-i cu mine,
mă trage tristețea-n abis.
O veche poveste se ține
de sufletul meu și în vis.
E seară. Și Rinul sub zare
adoarme cu somn de voinic,
iar ultima rază sub soare
adastă pe stâncă un pic.
Și cântă acolo o fată,
pe vârful lucind de scântei,
în aur e dânsa-mbrăcată,
de aur e pieptenul ei.
Își mângâie părul ce-n unde
ca apa se vălură lin,
iar cântecul ei pătrunde,
căci plin e de-un farmec străin.
Vâslașul se pierde prin ceață,
De-un dor fără nume cuprins,
și stânca n-o vede în față
el vârfu-l privește aprins.
Iar râul – furia să-i vină
pe loc îl trimite în rai.
Ah, tu ești, doar tu ești de vină
cu cântecul tău, Lorelei
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de tristețe profundă și nostalgie, legată de o poveste veche. Se face referire la legenda Lorelei, o sirenă care ademenește marinarii cu cântecul ei, ducându-i la pieire.