Aș putea spune că sunt un diavol cu sânge de zeu
Dar furtunile îngenunchează decât ploii asurzitor
Căutându-i pe-alții m-am găsit pe mine, deportul meu
Cicatriceat de-un orologiu care cu fiecare secundă bate secundele-n sol.
Să-mi prinzi privirea când se va pierde deghizată în sulf și metil
Trepidată pe-un colț de sfârșit de parfumul unei nopți vișinii
Să mă lași să respir alura deghizată-n amoniacul divin
Ca să pot sorbi ambrozia unei eternități timpurii.
Imaginabilă e realitatea în ochii mei, încruntate-s stelele de pe cer
Strălucesc tot mai tăcut și mai fin înainte să stingă furtuni
Când fumul își pierdea glasul sau tăcerea se ruga efemer
La cuvântul nerostit de săptămâni.
Când ți-ai întors blestemul pictat în vanilie ce n-a vrut să vină
Aievea l-ai trimis din întuneric pe valul unor reîncarnări de ani buni
Ai dat vina pe el, acuzat de lumină
Și ți-ai pus raza ta ca să fie zdrobită-n niște simple furtuni.
Cu suplețe ai devenit una cu furtuna și raza ta caldă
Azi îngheață orice orb ce vedea
Mâinile pe care voia să-l vadă
Ieri-ul de azi care nu mai era
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de regret și introspecție asupra trecutului. Naratorul reflectă asupra identității sale și asupra modului în care experiențele trecute îl definesc în prezent, sugerând o luptă internă și o acceptare a schimbărilor.