Ascultă-aicea sfatul meu și să nu cauți scuze,
un înțelept te-nvață de pe-ale cupei buze.
Trăiește în iubire cât proaspeți îți sunt anii,
nu-ți irosi norocul în lacrimi și jelanii.
O cursă-i viața, unde pândește bătrânețea.
Iubire vreau și cântec, să pot s-alung tristețea.
De-mi arătați iar calea spre dulcea-mi vrăjitoare,
n-am să mai fac păcate, n-am să mai sorb licoare.
Absent fui când destinul mi-a fost pe veci fixat.
Puțin de-am să-ncalc legea, de ce să fiu blamat?
Vrui să renunț la cupă, prieten devotat.
Paharnicul meu însă căința mi-a certat.
Vin roz și gândul Dragei, căci, iată, Prier trece!
Vin de doi ani și-o fată de ani patrusprezece!
Am vrut să fug departe de păru-i parfumat,
dar, iată, că și vântul în bucle-a-ngenunchiat.
La sărbătoarea vieții să nu mai tot repeți:
„n-am să mai fac păcate!”, căci magice săgeți,
iubita-ți va trimite din arcuri de sprâncene.
Cuvintele lui Khaju și-a’ lui Zahir poeme,
ce preț au în vecie, ce preț în univers?
Ca Hafiz nimeni n-are mai plin de farmec vers.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a importanței iubirii, în contrast cu tentația păcatelor și a regretelor. Vorbitorul caută alinare în vin și în amintirea unei iubiri trecute, recunoscând conflictul dintre dorință și moralitate.