Jos sunt pantofii.
Se tem de un gândac
pe drumul de plecare,
de un bănuț pe drumul de întoarcere.
De gândac și bănuț, pe care ar putea călca,
până se imprimă.
Sus e patria pălăriilor.
Acoperă-te, acoperă, acoperit.
Incredibile pene,
cum se cheamă pasărea,
unde i se rostogolea privirea
când și-a dat seama că era prea pestriță?
Bilele albe care dorm prin buzunare,
visează molii.
Aici lipsește un nasture,
în centură se obosește șarpele.
Mătase dureroasă,
ochiul boului și alte flori incendiare,
toamna, care devine rochie,
umplută cu carne în fiecare duminică
și cu sarea lenjeriei împăturite.
Înainte ca dulapul să tacă, să devină lemn,
o rudă îndepărtată a molidului, –
cine va purta paltonul
când vei fi mort?
Mişcându-şi mâna în mânecă,
întâmpinând orice mișcare?
Cine o să ridice gulerul,
o să stea în fața imaginilor
și va fi singur sub clopotul vântos?
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și inevitabilitatea morții prin intermediul obiectelor dintr-un dulap. Hainele și accesoriile devin simboluri ale amintirilor și ale persoanelor care le-au purtat, ridicând întrebări despre ce se va întâmpla cu ele după moarte.