Lui Mihai Cimpoi.
Mama și copila și crăiasa – Astfel este
Limba cea de-acasă!
Mama și regina și
Fecioara – Astfel este
Limba cea din
Țara,
Limba
Română!
De departe vine – din colinde,
Din
Psaltiri și din condeie sfinte.
Ei îi îndrăgim întâi scânteia
Și doar după
Ea iubim femeia.
Limba
Română!
În privirea
Ei întâia oară
Am văzut c-avem și noi o
Țară.
Și în cântul
Ei urcând
Parnasul
Auziram
Țării noastre glasul. În
Limba
Română!
Dacă hoarde ne-au prădat păgâne,
Am găsit în ea și foc și pâine.
De-ar seca și
Mureșul și
Prutul,
Tot în ea ne-am dibui-nceputul – În
Limba
Română!
Câini de gheață și dulăi de piatră
De din zări spurcate o mai latră.
Ci în zarea
Ei ce rourată
Mari oștiri de lumânări se-arată – În
Limba
Română!
Privegherea –
Ea.
Tot
Ea – și somnul.
În cuprinsul ei cântăm pe
Domnul,
Umplem vremii cu luceferi haul
Și iubim și ne-nfruntăm cu zmeul.
În
Limba
Română.
Ard pe cruce urmele de sânge,
Dar urcăm și cazna nu ne frânge.
Și chemăm prin volburi viitorul
Și-ntruparea lui e
Ea.
E dorul
Limbii
Române.
Niciodată!
Știm că niciodată
Steaua
Ei de aur n-o să cadă,
Peste românime-o să lucească
Limba
Română!
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus limbii române, văzută ca element fundamental al identității naționale. Ea reprezintă un refugiu în vremuri grele, o sursă de inspirație și un simbol al continuității.