Un stol de lacrimi a trecut
Pe deasupra sufletului meu.
Frumoaso,
Tu ești singurul meu scut,
Ești apa lină
Din care-mi bea ființa-al
Speranței curcubeu.
Iubești o casă albă,
O verde salcie
Pictată-n apa unui râu
Și vântul liber printre ulmi
Și simfonia spicelor de grâu,
Zăpada sclipitoare
Pe răcoroase culmi.
Iubește doi ochi:
Fără de preț comori,
Maternul verb ce cade
De sus, ca ciocârlia,
Din clara dimineață.
Apoi ți-e drag să mori
Cu lumina credinței pe față
Frumoaso.
Eu cred în viitor
Ca în aceste dalii,
Ca în a cerului
Cu-a terrei alianță.
Eu cred,
Și pentru faptul-acest
Nu cer medalii
Și nici măcar chitanță.
Un stol de lacrimi a trecut
Pe deasupra sufletului meu.
Frumoaso,
Tu ești singurul meu scut,
Ești apa lină
Din care-mi bea ființa-al
Speranței curcubeu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o combinație de melancolie și speranță. Vorbitorul găsește consolare în frumusețea naturii și în credința într-un viitor mai bun, chiar și în fața tristeții.