În după-amiezile-acelea
cu paturi verzui
întunecate la ferestre
lângă presimțitul parc răcoros
despărțit de o stradă pustie
încinsă de soare
erai atât de frumoasă
încât mi se făcea somn
și deveneam materia greoaie și cețoasă
absorbindu-te laolaltă cu teama
de a nu-ți mai putea da viața
niciodată la fel
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și admirație față de o persoană din trecut. Naratorul își amintește de frumusețea acelei persoane și de impactul profund pe care l-a avut asupra sa, exprimând teama de a nu mai putea retrăi acele momente.