Papagalul și celelalte păsări.
Lăsând a sa colivie,
În pădure vru să vie
Papagalu-a se plimba;
Și îndată ce ajunse
Să judece el se puse
Păsările ce cântă.
Că deloc nu suie bine,
Că glasul ei prea lung ține,
Filomelei tot zicea.
Și așa pe orisicare
Păsare mică sau mare
El să tacă le făcea.
Dar odată supărate,
Păsările adunate,
Împotriva lui strigând,
Mersera ca să vorbească
Cu dânsul, și să-l silească
Să cânte ceva, zicând:
“Cântă dar tu, împărate;
Fă aceasta bunătate,
Un exemplu să ne dai:
Căci din a ta suierare,
Socotim cu-ncredințare
Că prea minunat glas ai.”
El atunci sta la-ndoială,
Și prea cu multă sfială
Le răspunde c-un cuvânt:
“Domnilor! eu râd prea bine
De-alții; iar cât pentru mine,
Deloc cântăreț nu sunt.”
Sensul versurilor
Piesa satirizează ipocrizia celor care critică, dar nu pot demonstra ei înșiși abilitățile pe care le cer de la alții. Papagalul, care judecă cântecul păsărilor, se dovedește incapabil să cânte el însuși.