Grigore Alexandrescu – Corbii și Barza

Corbi și barză.
Pe-o câmpie
Mare, bogată,
Urma odată
O bătălie
Aspra, cumplită, neasemănată,
Încât cadavre nenumărate
Zăceau grămadă neîngropate.
Corbii îndată luara știre;
lacomi de pradă, ei navalira,
Și cu grabire
Aci sosira.
Și după ce mâncară, și după ce băură
Mult sânge, începură
C-un glas îngrozitor
Să cânte cina lor.
Barza cea simțitoare,
Care pe om iubește
Și-n preajma-i se nutrește,
Văzându-i, de departe
Le striga: „Cum se poate
Așa nerușinare?
E locul pentru cină? e ora de plăcere,
Pe un pământ de doliu, în ziua de durere?
Mumele își plâng fiii;
Izvorul bogăției,
Câmpul, e ruinat,
Iar voi vă îndopați,
Și cântați! “
— „D-aceasta ne iertați —
răspunse deodată,
Ceata întunecată —
Omului cât îi place
Poate fi ruinat,
Dar noi suntem în pace
Și mult ne-am îngrășat. “.
Acei ce de a țării grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălțară,
Ce prin trădări, basete, sunt astăzi mari, bogați,
Poate și decorați,
După a mea părere, sunt corbi nerușinați.
Dar aș dori să-mi spuneți, domnilor cititori,
(Căci eu vorbesc d-o țară
De tot imaginară)
La noi s-află oare astfel de muritori?
Dacă aveți de oameni idee așa proastă,
Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.