Pe-o insulă-a lămâilor amare
Unde frigurile lunii reci ard
În globurile întunecate ale fructelor,
Iar sub picioare iarba uscată
Torturează memoria şi reînvie
Deprinderi moarte de-o jumătate de viaţă.
Lasă mai bine să doarmă tot ce n-a fost încă spus,
Frumuseţea, întunericul, vehemenţa.
Lasă infirmierele mării străvechi
Să le comemoreze somnul,
Iar capul cârlionţat al mărilor greceşti
Să-şi păstreze calmul, ca pe nişte lacrimi care n-au curs.
Să-şi păstreze calmul, ca pe nişte lacrimi care n-au curs.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de nostalgie și regret, plasat într-un cadru insular simbolic. Amintirile dureroase și deprinderile uitate revin în prim-plan, sugerând o luptă cu trecutul și o dorință de a lăsa în urmă ceea ce nu a fost niciodată exprimat pe deplin.