Ce straniu galopează
pe dealurile din
Ardeal furtuna,
părinții fug
spre casele care o iau din loc,
se crapă coaja norilor
și apele greoaie vin cu capăt
ca șerpii altor ere –
brazii împinși de bolovani,
scroafe cu dinții-ntorși
înoată cu purceii spânzurați de țâțe,
cerbii loviți
de răsuflarea lupilor
își rup de trunchiuri coarnele,
se încâlcește lumea
așa ca la-nceput;
aud cum putrezește dealul
la care am gândit o clipă.
Și nu mai sunt decât un strigăt
rupt dintr-o gură-n alt mileniu,
când mă inundă fără urmă
puhoaiele materiei.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj apocaliptic în Ardeal, unde o furtună dezlănțuie forțe distructive. Totul se destramă și se întoarce la haosul primordial, iar eul liric este copleșit de acest potop al materiei.
