În orașul nostru putrezit în ceață
Unde toată ziua cântă caterinci,
Au murit cinci oameni într-o dimineață
Și i-au dus la groapă, morți, pe câteșicinci.
După-aceea alții s-au pornit să moară,
Care mai de care, câte doi pe ceas.
Din locuitorii vii odinioară
Nu se știe bine câți au mai rămas.
Dar așa se-ntâmplă regulat când plouă,
Moare ici o babă, dincolo un domn.
Ceilalți îl îngroapă pe la ceasul două,
Ca să nu-l trezească liniștea din somn.
Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie,
Nimenea nu-l roagă să mai stea un pic.
Și pe strada lungă trec trăsuri, tramvaie,
Rudele, spășite, calcă după dric.
Ceilalți, pe de lături, toți își văd de treabă,
Unul la catedră, altul la proces.
Rareori din treacăt se oprește-o babă,
Și pe urmă pleacă după interes.
Doar în deal, departe, la Eternitate,
S-a pornit un clopot ca să-i indispună…
Bate-a deznădejde și-a pustietate,
I-auzi cum mai bate,
I-auzi cum mai sună…
Ca un glas de moarte singur în furtună,
Sună lung să spună zării-ndepărtate
C-a uitat, pesemne, ce-a avut să-i spună…
I-auzi cum mai sună,
I-auzi cum mai bate…
Dar nu se oprește nimeni să-l audă,
Și la noapte, târgul, încă populat,
O să-și ducă-n spate atmosfera udă,
Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat!
Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat…
Sensul versurilor
Piesa descrie un oraș copleșit de moarte, unde decesele sunt frecvente și tratate cu indiferență. Clopotul funerar bate în zadar, deoarece nimeni nu pare să acorde atenție tragediei, iar viața continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.