Invective la adresa unui fost co-director, în ziua când a dispărut revista Luceafărul.
Multiscusita minții limbă
Nu-mi spune clipa năzdrăvană
Ce mi te-a scos de mult în cale,
Ființă mașteră și vană!
Uitat-am ziua și văleatul
Ce-au înfrățit pe vremi, odată,
A mele stihuri de aramă
Cu proza ta cea nesărată.
Iscoditor, cu ochii tulburi,
Bicisnic făcător de rele,
Te-ai agățat odinioară
De haina strălucirii mele.
Și te-am răbdat să-mi stai alături
Și nime n-a putut să știe
Amarul ce l-am tras cu tine
În scurta noast’ tovărășie.
O, blestemată fie clipa
Când ai purces apoi în țară
Ș-ai cumpărat tipografie
Să-mi faci revista de ocară.
Să-mi porți Luceafărul prin lume,
În cap cu proza ta neroadă,
Cu acțibilduri pe spinare
Și cu notițe slabe-n coadă.
Din pieptul zbuciumat de patimi
Eu simt cum lava și-o revarsă
Cumplita vorbelor năvală,
Potop păgân pe buza-mi arsă.
Și nu știu, nu găsesc în pripă
Destule vorbe-nfricoșate,
Cu smalț de fulgere albastre,
Să ți le sparg în cap pe toate!.
*.
Ce-ai făcut cu-a tale
Proaste combinații?
Unde-s cititorii,
Unde-s abonații,
Păcătosule, răspunde: unde-s abonații?.
Nu știu ce mă ține
Să nu-ți stric eu planul,
Să vezi numai stele
Verzi ca leuşteanul,
Numai stele și.. luceferi verzi ca leuşteanul!
Sensul versurilor
Piesa este o invectivă furioasă adresată unui fost colaborator, acuzat de trădare și de distrugerea unei reviste. Poetul își exprimă resentimentele și dorința de răzbunare, folosind un limbaj puternic și imagini violente.