Pe un pat de nouri vineții, adoarme luna plină
Și lacul doarme-n umbră.
În adieri ușoare, când plopii rari suspină,
Tresar și-ascult.. Natura, din nevăzute strune,
Înalță către ceruri o lungă rugăciune,
Și porțile tăriei din neguri se desfac
De vezi cum, între maluri cu sălcii plângătoare,
A stelelor popoare
Se oglindesc în lac.
.. Și două bolți cu lună acum stau față-n față..
Din umbra de pe maluri iubita-ncet răsare,
Și parcă nici n-atinge pământul pe cărare,
S-apropie de mine.. acum îmi cade-n brațe..
Și uit de lumea-ntreagă, sorbind curatu-i suflet
În calda, nesfârșita, sublima sărutare!..
Iar luna se deșteaptă, din nori ridică fruntea
Și lung spre noi privește, — dar norii o cuprind
În brațe moi de ceață, și ea, copila nopții,
Adoarme iar, zâmbind..
Atunci o umbră dulce se lasă peste fire..
Un cântec, o poveste duioasă-ncepe vântul,
De-o zână cu ochi limpezi și mijlocul subțire..
Tu, lună albă, spune-mi, de când privești pământul,
Ai mai văzut vreodată atâta fericire?
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă romantică nocturnă, unde natura și iubirea se împletesc. Naratorul își întâlnește iubita într-un cadru idilic, uitând de lume într-o sărutare sublimă, în timp ce luna și natura par să binecuvânteze momentul.