Păinjiniș.
În plasa gândurilor mele de lumină
Ți-am prins imaginea: o viespe
Subțire-n mijloc, ageră și fină.
O adiere poate s-o desprindă
Din luminosul ei hamac.
Să cadă ca o floare pe fața unui lac,
Să-i tulbure metalica oglindă.
E seară. Plopii înșirați în zare
Se sting departe –
Văpăi de umbră, facle funerare
La căpătâiul zilei moarte.
De ce să-mi stai zadarnic împotrivă?
Rămâi a mea.
O, nu te zbate, dulcea mea captivă, –
Rețeaua fină s-ar cutremura
Și fiecare fir întins prea tare
Mă doare.
Că le-am urzit – păianjen solitar –
Nu din argintul razelor de lună,
Ci din fiorul unui vis bizar
Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar
Ca să-l trăim o clipă împreună.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema captivității într-o relație, folosind metafora unei pânze de păianjen. Naratorul își dorește să păstreze persoana iubită, dar realizează că orice încercare de a o reține forțat provoacă suferință.