Nu ca o ploaie cade-n noi iubirea,
Ci ca o boală de sfârşit de veac,
Care-şi găseşte-n sine izbăvirea
Şi nicidecum la voia vreunui leac.
Mi-e greu să-ţi spun acestea între două
Neaşteptate crize de tăceri,
Dar, ce păstrezi în palme, nu e rouă,
Ci agonia zborului de ieri.
Aşa încât, nu înceta să tremuri
Şi lasă-mă, acum, spre asfinţit,
Să te mai ţin în braţe, ca pe vremuri,
De frica unui ţipăt ascuţit.
Care va fi şi ultimul, pesemne,
După atât de multe amânări
Şi-n intervalul arderii solemne,
Topi-ne-vom ca două lumânări.
Sensul versurilor
Piesa descrie o iubire care se stinge lent, asemeni unei boli incurabile. Vorbitorul acceptă finalul inevitabil, căutând consolare în ultimele momente petrecute împreună, înainte de a se topi asemenea a două lumânări.