Simțeam parcă se prăbușesc palate
Și parcă altele răsar din nori,
Și zgomote de dărâmare se iviră
Ca la schimbarea unui vast decor;
Și începea lumina să se-agațe
Ici-colo de-un rechin, de coama spumii,
O ușă s-a trântit și, de odată,
Prin fulger am văzut pe poarta Lumii.
Întunecatul spate trist al nopții
Și pieptul zilei care a venit;
Frecându-și ochii, Lumea parcă spune:
„Pe ce tărâmuri, oare, m-am trezit?”.
Și începea în cer să se ghicească
Palatu-n care stă eternul Domn;
Coloanele erau sus aurite,
Iar jos, se coborau adânc în somn.
Și lumea, printre voaluri înroșite,
Prin care se stingeau visuri lactee,
Iar adormea, părând în dimineață
O somnoroasă, tainică femee.
„O, te iubesc!”, spunea ea unui gnom
Ce-i săruta în somn ochiul și zarea,
Iar sânul sub sărutu-nchipuit
Se ridica și se umfla ca marea.
„Trezește-te”, spuneam eu adormitei
Înfășurată-n neguri ca-ntr-un lutru.
„Trezește-te, căci visul din afară
E-atât de sfânt cât visul dinăuntru!”.
„O, te iubesc”, spunea încă dormind,
Privind pe dedesubt spre ochiu-nchis.
„Trezește-te! „-i spuneam, „și-n realitate
Continuă vorba începută-n vis!”.
Și ea clipi și iar închise ochii,
Căci i-a pătruns, prin gene blonde, soare;
„O, aș dormi, o, aș dormi în veci,
Căci mi-este frică de-orice deșteptare!”.
Și-apoi deschise-ncrezătoare ochii
Și nu se dumirea de-atât frumos,
Căci viața noastră e o prelungire
A unui vis lung și misterios.
Sensul versurilor
Piesa explorează granița dintre vis și realitate, sugerând că viața este o prelungire a unui vis misterios. Personajul oscilează între dorința de a rămâne în somn și teama de deșteptare, descoperind în final frumusețea vieții ca o continuare a visului.