Mi-au trebuit mai multe veacuri
Să sap fântâna demnității
Eu fântânar și eu stăpânul
Pe ciutura umanității.
S-adap cu znaga de cuvinte
Privighetori, lăstuni și corbi
Și-n zilele de sărbătoare
Să spăl picioarele le orbi.
În primăvara mea eternă
Vreau nemurirea să o spintec
Și ignetele de povară
Aș vrea să le prefac în cântec.
Iar la fântâna mea curată
Să fiu și slugă și stăpân
Că botezat cu tinerețe
E prea târziu să fiu bătrân.
Veniți la cumpăna o clipă
Și ascultați cum cântă apa
Eu am urcat în josul tainei
Cu târnăcopul și lopata
Și-acum, dacă sorbiți răcoare
Înmiresmați de dalbul spumii
Să știți măcar că apa vine
Din stra-străfundurile lumii.
Un fântânar cu palme late
Cum tuturor ne e menirea
Să transpirăm o viață întreagă
Să se adape omenirea.
De nu săpăm se surpă totul
Și vremii i-am sorbi otrava
Dar fântânarii omenirii
Mai pot să-i smulgă Terrei, lava.
Veniți și beți din apa lumii
Jivine și hulubi și fluturi
Crezul pământului pulsează
În sfintele de dud din ciuturi
Și nu vă temeți, apa este
Să ne adape telegarii
Dar câteodată, se întâmplă
Să ne lipsească fântânarii.
Acest poem e smuls din mine
Sau din a timpului cadență
Și am săpat și sap, săpa-voi
Mânat de o efervescență
Ce mă atrage spre adâncuri
Cu gresii și furtuni rebele
Că vreau să sorb și să-nchid ochii
lângă fântâna vieții mele
Sensul versurilor
Poemul descrie viața unui fântânar ca o metaforă pentru munca depusă de om pentru a susține umanitatea. Apa reprezintă esența vieții, iar fântânarul este cel care o aduce la suprafață, asigurând continuitatea și prosperitatea.