George Coșbuc – Stâncile Strigă Amin

Bătrân de vârstă, gârbov și slab d-un negru chin,
Prin țară umbla Beda, ca vecinic peregrin.
Din sate-n sate trece, prin țări călătorește
Și dreapta religiune prin vorbe o lățește.
Dar fiind el, sărmanul, orbit de ani era,
Un prunc, ca drept tovarăș, de mână îl purta.
Odată, prin o vale, copilul l-a purtat
În loc cu stânci mărețe și multe sămânat.
Aicea stând bătrânul puțin, se odihnește,
Copilul însă-n glumă se-ntoarce și-i vorbește:
„Cinstite părinte, nu-i bine a sta-n drum;
Mulțimea te așteaptă, deci scoală-te acum
Și predica o ține.” Bătrânul se ridică
Cătându-și textu; -ndată-l citește și explică,
Așa de blând și dulce, cât lacrimi de drag
Brăzdau zbârcita față a tristului moșneag.
Copilul nebunatec râdea cu hohot mare
Văzând cum ține sfântul la pietre cuvântare,
Cum glasul lui răsună și flutură în vânt:
Dar, iată, când bătrânul încheie-al său cuvânt,
Când face semnul crucii, atuncea odată
Din crânguri se înalță o șoaptă fermecată
Și mii de mii de glasuri din vale repet lin:
„Pe-a veacurilor veacuri, Amin, părinte-Amin!”
Să sparie copilul; pe loc îngenunchiează,
Și sfântului părinte păcatul își trădează,
Cu lacrămi de căință, de jele prigonit.
Și Beda stă ș-ascultă și zice umilit:
„Tu n-ai cetit, copile, scriptura ce vorbește,
Când tace omenirea, chiar stânca glăsuiește.
Însamnă-ți asta bine și nu o mai uita:
Că tot așa se poate o piatră a schimba
În inima umană, precum inima încă
Adeseori se schimbă în piatră și în stâncă!”