Burcel în șanț muri strivind
O tigvă păgânească,
Șoimu-n rădvan căzu răcnind:
Moldova să trăiască!
Curcanul cel voinic și bun,
El, Peneș, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.
Burcel era oltean, un pui,
Ajuns din întâmplare
Între flăcăii din Vaslui,
Viteaz minune-mare.
Iar când muri, strivind în șanț
O tigvă păgânească,
Strigat-a bietul dorobanț:
Muntenia să trăiască!.
Burcel și Șoim, trăsniți în zbor
Căzură-n șanț deodată;
Strigând deodată țara lor
Cea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea
Căzut și căpitanul,
Izbit de moarte se trudea
Cu ochii-nchiși sărmanul.
El auzise pe cei doi
Ce spuseră-n cădere,
Și jalnic se-nălță-n noroi,
Privindu-i cu durere.
Și zise-apoi: „O țară e,
Cum una ni-e mânia!
Muntenia, Moldova – ce?
Trăiască România! ”.
Atunci și Șoimul și Burcel
Cu fața înseninată
Priviră lung și-adânc la el,
Și-au tresărit deodată.
Spre-același loc, spre nord privind,
Și sus apoi, tăria,
Toți trei strigar-atunci murind:
Trăiască România!
Sensul versurilor
Piesa descrie moartea eroică a unor soldați care, deși inițial își declară loialitatea față de regiunile istorice Moldova și Muntenia, în cele din urmă își dau viața strigând pentru România unită. Mesajul central este despre sacrificiul suprem pentru idealul unei țări unite și despre depășirea diviziunilor regionale în numele unui scop comun.