Sub plopii rari apele sună,
Și plopii rari vajaie-n vânt,
Iar roata se-nvârte nebună!
Eu stau la covată și cânt,
Dar singură nu știu ce cânt,
Și-n ochii mei lacrimi s-adună.
Așa-i de-ntuneric afară!
Din cer un iad până-n pământ.
Eu cânt tot un cântec d-aseară
Și-așa mi-e de silă să-l cânt,
Și tremur și n-aș vrea să-l cânt,
Și-l tac, dar nevrând îl cânt iară!
O, stinge-te, lampă, te stinge!
Că brâul de-ncins mi-a fost lung,
Dar brâul meu astăzi mă strânge,
La copcii cu greu îl ajung!
Așa de cu greu îl ajung,
Și-n copcii el trupul mi-l frânge!
Dormi, mama, dormi, draga mea mama,
Să nu-ntrebi de ce nu dorm eu!
Obrazul ascuns sub naframa
E martur păcatului meu.
E martur amarului meu:
Tu n-ai băgat încă de seamă!
Sub plopii rari apele sună,
Și plopii rari vajaie-n vânt,
Scot hohote parcă să-mi spuna,
În râs, ce nemernică sunt!
Ce rea, ce nemernică sunt,
Iar apele-mi strigă: Nebună!.
O, macină grâul mai bine
Și-nvârte-te, roată, mereu!
Că lumea se-nvârte cu mine,
Și vreu, și eu nu știu ce vreu!
Ba lasă, că știu eu ce vreu:
Aș vrea să fiu, roată, supt tine!
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unei fete care, cuprinsă de disperare și remușcări pentru un păcat, își dorește moartea. Ea se simte prinsă într-un ciclu al suferinței, iar natura pare să o acuze.