Strecurați prin plumbi și săbii, dorobanții drum deschid.
Inimoși s-azvârl prin șanțuri și de-a valma sar pe zid.
Și era prin șanț pierire și văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.
Tropot de picioare multe, fum și abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă și cad.
Dar roiau mereu flăcăii răsăriți ca din pământ,
Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.
Unul singur în roirea de viteji, un dorobanț,
Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit și el din șanț.
Cei sosiți, cu scări, în juru-i își făceau în grabă rost
Și treceau, urmându-i alții, iar el tot pe unde-a fost.
Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos și-nalt.
Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Da de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui?.
El abia-și întoarce capul. N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!.
Ții la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ținea.
Cum n-aș pune-o, și-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.
Ajutându-i căpitanul, el se-nalță-ncet, încet,
Da un chiot și se-nalță, răsărind pe parapet.
310d.
Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.
El înalță-n vânt chipiul, strig-un nume drag și sfânt
Și-apoi sare de pe ziduri, în redută și-n mormânt.
Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc,
Și voia și el să moară pe pământul românesc!
Sensul versurilor
Piesa descrie sacrificiul unui soldat român (dorobanț) în timpul unui asalt. El își dă viața pentru a cuceri un teritoriu, simbolizând patriotismul și devotamentul față de țară.