George Coșbuc – Cicoarea

Pe câmpia-nrourată
Dintr-al zilei revărsat
Aduna frumoasa fată
Rouă-n galbene ulcioare,
Lia cea cu trup de floare,
Fată de-mpărat.
Iată-n mâni cu suliți crunte
Când ieși cu roibii săi
Soarele de peste munte,
El încremeni-n teleagă
Și-ntorcându-și fața-ntreagă
S-a plecat spre văi.
Măsurând prin zări hotarul,
El cânta pe gânduri dus,
Și lăsând în voie carul
Îngropase-n palme fruntea,
Și cânta trecând pe puntea
Roșului Apus —.
Mari minuni au fost acestea,
Dar mai mari am să vă spui,
Că de-acum încep povestea.
Oameni buni, vă fie-aminte
Ce-a făcut de-acu-nainte
Pentru Lia lui.
A trimes la ea, s-o ceară,
Dintre frați pe cel mai mic,
El venind în fapt de seară
Pe pământ, și-a dat solia.
«N-o să-l iau», răspunse Lia
Mândrului voinic.
«El e vecinic călătorul
Nesfârșitelor cărări —
Cum să-i duc eu vecinic dorul
Ziua zboară peste sate;
Peste ape-ntunecate
Noaptea, peste mări.
«Poate-n car el nu mă lasă,
Mă și tem, așa pe sus.
Iar la mine-aici acasă
N-o să stea! Și cum să fie
Fată de-mpărat soție
Celui vecinic dus»?.
Soarele din umeri dete
Și-a zâmbit de-acest cuvânt
Al nepriceputei fete,
Și-a trimes alt sol copilei
Frate-al său din faptul zilei,
Stea din cerul sfânt.
«N-o să-l iau, că-l știe țara
Și fricos și și-nrăit.
Iese-n zări de vreme vara
Hoinărind și-aprinde lunca,
Iar prin văi ucide munca
Plugului trudit.
«Iarna însă-ș înspăimântă
Negura și mutul Ger.
Când pe dealuri Crivăț cântă
Și cu glas de lup aleargă,
Ca să prindă-n zarea largă
Soarele din cer,.
El, în goana-nspăimântării
Galben și necutezând
Să se nalțe-n largul zării,
Tot pe lângă munți se pleacă
Peste munți în mări să-și treacă
Roibii mai curând. ».
Înnorat de gânduri stete
Soarele, că l-au durut
Vorbele-ngâmfatei fete —
Ș-a trimes pe Doamna-Bună,
Soră-n cer, tăcuta lună,
Sol mai priceput.
«Dar mi-e teama mai amară:
El urându-mă-n tr-o zi
Și-obosit să mai răsară
Își va părăsi nevasta,
Și la noi pe lumea asta
Nu va mai veni.
«Cui va rămânea-ngropată
Lumea-n noapte și eu cui?
N-o să fie nici odată
Soare-n zările senine —
Să-și păzească-n cer mai bine
Drumurile lui».
Soarele-a gemut de-amarul
Vorbelor sărind în car,
Și-i trăsni pe osii carul;
Nor îi sta pe creștet ceața,
Negre plete-umplură fața
Albă ca de var.
Fulgerau nebuni în zare
Roibii-nspăimântați acum
Și de bici, și de mirare
Că simțeați pe sub copite
Alte zări, mai șovăite,
Altă lume-n drum.
Flăcări vâlvăiau pe drumul
Carului, și-adânc din văi
Se-nora-n văzduhuri fumul
Alb de pe păduri cărunte,
Iar pe munți pe cât un munte
Se-nălțați văpăi.
Ar fi ars topita iarbă
De pe lunci, iar apa-n mări
Poate ar fi-nceput să fiarbă:
Dar ieși-nspăimântătorul
Domn al lumilor din norul
Zbuciumatei zări.
Iată-l, scuturându-și râul
Pletelor. Venind mâhnit
Prinse cu putere frâul —
Și cu gurile-ncruntate
Nechezând, întorși pe spate,
Roibii s-au oprit.
«Nu-nțelegi tu nici din gura
Tatălui! Și-ți spun mereu!
Eu te-am pus să fii măsura
Vremilor rătăcitoare —
Ce ți-e păsul? Spune-l, Soare,
Ca să-l știu și eu.
«Tu ți-ai pus păcatu-n minte,
Și pe-un drum al nopții pleci!
Pui alături, Soare sfinte,
Biata pulbere-a cărării
Cu lumina-nflăcărării
Soarelui de veci!.
«Mergi-ți drumul tău spre seară
Iar mândriei ști-vom noi
Ce să-i facem ca să piară! »
Și plecând Stăpânitorii,
Începură-n vuiet norii
Să reverse ploi.
Iar în ziua ceealaltă
Soarele pe Lia-n lunci
N-o văzu din zare-naltă;
Dar zări, plângând tăcută,
Floare-albastră neștiută
Lumii pân-atunci.
Știm așa, c-așa cu toții
Din strămoși am apucat,
Ca s-o știe-așa nepoții,
Cum s-a fapt din Lia floare,
Cea cu trupul rupt din soare,
Fata de-mpărat.
E a de-atunci ca o sihastră
Crește-n margini de poteci,
Ziua vezi că-i floare-albastră
Și te uiți la ea cu milă,
Știi că-ntrânsa-i o copilă
Și-un blestem de veci,.
Că-n amurg închide floarea
Și, schimbată-n porumbel
Zboară cătr-Apus cicoarea,
Și mereu strigând pe nume
Soarele, printr-altă lume
Umblă după el.
Într-o goană ne-ntreruptă
Printr-al morților hotar,
Ea e martor cum se luptă,
Negre Duhuri cum omoară,
Și-amărâtă, biata, zboară
Tot pe lângă car.
Și cu soarele de-odată
Ea se-ntoarce iară-n văi,
Iar e floare biata fată
Pe câmpiile tăcerii,
Dar când vine-amurgul serii
Iarăș e pe căi.
Însă-n ziua când cicoarea
N-o fi plânsă-n zori de zi,
Va scăpa de blestem floarea —
Soare însă-n zare-albastră
Veac de veac pe lumea noastră
Nu va mai veni.

Sensul versurilor

Piesa spune povestea unei fete de împărat, Lia, care refuză să se căsătorească cu Soarele și cu frații lui, Luna și Steaua. Drept urmare, este transformată într-o floare de cicoare, condamnată să-l caute veșnic pe Soare, fiind martoră la luptele sale și revenind mereu pe câmpie, până când cineva o va plânge și o va elibera de blestem.

Lasă un comentariu