Dacă te-am rugat vreodată, suflete, să spui, să spui,
Ai tăcut! Ai fost eroul îmbrăcat cu scut și zale,
Eu am fost sărmanul cui.
Palmele spre gură-ntinse îi sunt toată arma lui:
Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinței sale!.
Iar când te-am rugat odată, inimă, să taci, să taci,
Ai vorbit! Mai lesne-ai smulge un stejar ce însuși este
Codru-ntreg între copaci,
Decât cum ai fost tu gata trista jertfă să mi-o faci!
Că sunt inimi și de ceară, asta nu-i numai poveste!.
Acum ce? Plângând te vaieți că ești pustiit de tot,
Suflete! și țipi de groază, inimă, -n strivirea sorții.
În zadar v-am fost pilot:
Inima un rob nevolnic, sufletul stăpân despot –
Doi nevrednici, nu de viață, ci de sfânta pace-a morții!
Sensul versurilor
Piesa descrie un conflict interior profund, unde sufletul și inima, deși conduse de rațiune (pilotul), se dovedesc incapabile să gestioneze situația. Pilotul își exprimă dezamăgirea față de incapacitatea lor de a găsi echilibrul, ducând la suferință și la o dorință de eliberare prin moarte.