Pe-ai tăi, pe rând, pe toți i-ai adunat
Ca puii-n cuib, și-i pace-acum în tine.
Și-adormi și tu, bordei nealintat.
E liniște-n văzduh, și noaptea vine
Cu cer senin; pe câmpu-nzăpezit
Zâmbi-va-ndată discul lunii pline.
Ești slab și vechi, dar te-ai luptat voinic
Să crești un stol de suflete sărace.
A plâns mai pân-acum bolnav cel mic
Și cel mai drag al tău… și parcă tace.
Asculți de-auzi vreun glas; n-auzi nimic,
Pui capu-n piept, zâmbind, și-adormi în pace.
E vremea să te-alini. Scurmat de vânt,
Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrâne,
Trăiești de mila lor pe-acest pământ.
Vai cum se zbat s-agonisească pâine,
Sunt mulți și mici, și-așa de dragi îți sunt —
Și-acum ei tac și iar vor plânge mâine.
Dar, poate crezi că va pluti mereu
De-a lungul nopții pace-adormitoare?
Acum tu crezi, sărman bordei al meu,
Că-n alb veșmânt din cer o să coboare
Un înger blând! Dar nu știi ce știu eu:
La noapte-un duh cu hohote-o să zboare.
Porni-se-va, de-o rece boare-adus,
Un ger cumplit și-urmat dintâi de șoapte
Așa cum trec, pe-al soarelui apus,
Năluci ce plâng prin lanurile coapte,
Și-apoi sosi-va șuierând pe sus
Cel vecinic mânios din miazănoapte.
Prin somn tu vei simți trecând fiori
Prin trupul tău, și deschizând privirea
Vei sta cutremurat; acum tu mori!
Din mii de părți s-a-nvârtejit pieire:
Câmpii cu crivăț, și văzduh cu nori,
Și-un suflet răzvrătit întreagă firea!.
Tu-n pază suflete de oameni ai!
Să nu te dai! De te-o strivi pe tine,
Sunt toți ai tăi pierduți! Să nu te dai!
El vine mânios, el vine, vine —
Te va urni din locu-n care stai,
Va smulge stuhul tău cu brațe pline.
Și-ai tăi, deștepți, vor plânge iarăși toți,
Când el te va-ncleșta să te ridice.
Trosnind te vei lupta să scoți
Din mâna lui, dar ca un snop de spice,
Tu strâns vei fi de el; și ce să poți,
Tu slab și vechi, în brațe-așa voinice!.
Veți fi puțin de-a valma amândoi
Și nu vei mai avea-n tine putere,
Gemând tu vei cădea strivit apoi.
Vai, nu te va durea a ta durere,
Dar uite-ai tăi pe câmp desculți și goi,
Și tu murind, tu-ntreaga lor avere!.
Cu hohote de diavol va-ndrepta
Și-asupra ta va netezi nămeții.
Când mâine-n zori eu voi veni, voi sta,
Vai, nu de aspru ger al dimineții,
Voi sta-nghețat de mila lor și-a ta:
Nici tu nu vei mai fi, și nici ei bieții!
Sensul versurilor
Un bordei sărac, personificat, își dă ultima suflare în timpul unei ierni aspre, protejând familia săracă pe care o adăpostește. Sacrificiul său este iminent, lăsând familia fără adăpost și în suferință.