Unde ești, tu care mă-nsoțeai,
Unde ești, tu chip ceresc?
Sarcastic în urechi îmi urlă-un aspru vânt: smintit ce ești!
Un vis! Un vis! O, tu, nebune!
Și totuși, totuși! Cum a fost cândva,
Când nu pășisem încă-n noapte și-n pustie?
Mai știi tu, o, smintitule, nebune?
Ecou al sufletului meu, o, asprul vânt:
Smintitule! Nebune!
Ea nu cu mâini imploratoare sta,
Un trist surâs în jurul gurii,
Și ea striga în noapte și-n pustie!
Și ce striga ea, nu știi tu?
Părea iubire. Ei nici un ecou
Nu-i întorcea acest cuvânt.
Era iubire? Vai, cum am uitat!
Doar noaptea-n juru-mi, și pustia,
Și-ecoul sufletului meu – o, vântul!
Ce urlă, urlă cu sarcasm: Smintitule! Nebune!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și deziluzia naratorului față de o iubire pierdută, posibil idealizată. El se simte pierdut în noapte și pustie, bântuit de amintiri și de un ecou sarcastic care îi amintește de nebunia sa.
