Stă-n seară locul gol sub brunul fard,
Pătrunsă-n aer groaznică duhoare.
Un tren cu tunet peste pod dispare –
Și zboară vrăbii peste arbuști și gard.
Colibe strâmbe, încurcate căi,
Și haos în grădini, mișcare multă,
Și urlă patimi surde-arar, exultă
Copii, un roșu șorț în hărmălăi.
În cor guzganii țipă pe gunoi.
Femei duc în panere intestine,
Din negură, de jeg și râie pline,
Se-arată un respingător convoi.
Și scuipă sânge gros brusc un canal
Din abator în râu, ce curge-n pace.
Frunziș în föhnuri mai pestriț se face
Și-ncet roșeața se strecoară-n val.
Se-neacă-o șoaptă-n somn confuz, curând.
Himere saltă pe rigole, poate
O amintire-a altei vieți uitate,
Cu vânturi calde-urcând și coborând.
Din nori ies, licărind, ticsite-alei
De călăreți semeți, trăsuri frumoase.
Și vezi pe stânci, în naufragiu, vase,
Și, uneori, trandafirii moschei.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă sumbră și dezolantă dintr-o mahala, plină de mizerie și degradare. Există un contrast puternic între realitatea brutală și amintiri sau viziuni ale unui trecut mai bun sau ale unei lumi ideale.
