Geo Dumitrescu – Madrigal Răsturnat

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!
Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă –
piere-ncet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălțile neadânci uscate de vânt.
Mi-ai dat puțin – ți-am luat tot,
ochii mei te păstrează-ntreagă
și-n cana de lut a inimii mele
murmură sângele tău.
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!
Tot ce era frumos, tot ce era de preț
pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe –
ce-a mai rămas e aproape nimic
și mai puțin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămâne,
căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia-n urma sacului rupt.
Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori și de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,
ți l-am furat, dezgropându-l din inima ta
și lăsându-te stinsă, deșartă,
ca o veștedă crisalidă pustie.
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer –
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.
Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,
ți-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci când inima mea, explodând,
te-a spulberat.
Și iată mâinile mele, privește-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, așa cum rămâne
pe cojile nucii urma miezului dulce.
Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește –
piere-ncet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălțile neadânci uscate de vânturi.
Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizând fereastra spre luna ce scapătă,
îți strig mereu cu mâhnire adâncă și teamă:
ai să te faci urâtă, ai să te faci puțină,
fată tristă, fată de gheață.
Ai să te faci urâtă, fată amară!