Era primăvară, stăteam la fereastră, ploua,
Mi-ar fi plăcut să mormăi câteva din frumoasele mele
poeme,
Atunci, de nu se știe unde, se ivea o tânără Hanska,
Ne așezam unul lângă altul, ne lipeam de același perete.
Era o liniște nefirească, stăteam încremeniți, așteptam.
În orice caz, cineva nevăzut ne pândea.
Ceilalți se uitau la televizor și noi ce limbă vorbeam?
Era primăvară, plângeam cu hohote,
când disperat, când fericit, niciodată la mijloc.
Pe sus vuiau vulturi și Hanska aceea, învelită într-o pânză gălbuie, se înecase de mult în apele Vistulei,
dar se uita de acolo la mine, cădea pe gânduri, îmi trimitea un bilet:
“S-a zis cu noi”, îmi scria.
Afară, pe un cer intestinal-albastru, niște ceasornice
își învârteau cu viteză limbile poleite.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de nostalgie și pierdere, amestecate cu amintiri vagi și o melancolie profundă. Naratorul rememorează o primăvară tristă și o iubire pierdută, Hanska, simbolizând efemeritatea și inevitabilitatea morții.