Gellu Naum – Convulsiile Unui Regn Căruia Nu-i Mai Aparțin Demult

Târziu, pe când mă aflu la înălțimea lor,
niște fete dansează pe întuneric, au multe brațe, s-au oprit.
Ah, cum îl purtăm în ureche și el ne cântă la fel.
Ah, suspinăm, ce mai elaborezi, ce mai înseamnă asta?
Și hai să ne luăm în brațe, să ne mai trăim, să ne mai întrebăm
pantofii dacă existăm.
Și hai să ne plutim printr-un ținut în care fiecare crede lucruri
extraordinare despre celălalt,
dar el trece, s-a rostogolit spre lunculiță, ah, cum mai cântă
noaptea pe pod.
De-acolo nimeni nu se întoarce.
Ar trebui să cosim și apa și noaptea, să nu mai rămână nimic
de pe urma lui.
Vorbesc cu ele, e un joc cam greu,
unele mor, sunt argintii, plutesc pe apă,
câteva fumează pe cer, capetele țigărilor licăresc, ne induc
în eroare.