Ca un copil cu urechile lipite de ceafă zăceam într-un pat. Din când în când
venea cineva, deschidea fereastra. Când pleca, păsările năvăleau în odaie.
Îmi aduceau apă, îmi răcoreau fruntea. Odată a venit pasărea-mireasă cu
pleoapele arse de arșiță.
„Cine ești tu?” (mă întreba) cu un ochi mai albastru, mai trist. „Cine ești tu care zbori
fără aripi, gătit cu haine de rândunică? Și ce cauți aici între ceață și ceață
unde ochii mei te privesc ca de safir?”
Corul de păsări cânta, se rotea pe deasupra noastră, când au năvălit în cameră
veghetoarele cu ciomege. Mulți coriști au căzut, ele îi înghițeau cu pene
cu tot, doar oasele încercau să și le scoată din gură cu degetele.
Noi doi am scăpat și de atunci viețuim tăcuți
în ungherele cele mai neumblate ale clădirii.
Camera 417.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de izolare și vulnerabilitate, unde personajul principal este salvat de o pasăre-mireasă. Împreună, ei evadează într-un loc ascuns, simbolizând o retragere din fața unei amenințări exterioare și o căutare a siguranței în tăcere.