Ai noștri ne uitau, ne îngropau în coceni
Pe ape, ce plăcere, trecea un pelican aproape roșu
Noi admiram poarta cetății, cumpăram merinde
Apoi intram într-o sală, umblam ca niște cocoșați, ne mai și plictiseam
Ce să mai spun, cânta și muzica, era ceva extra.
Pe aici, susținea ghidul, a trecut Alexandru cel Mare
Canalul ăsta e făcut cu mâna lui de niște oameni
A trecut într-o vară cu barca de aur, citea cu glas tare, făcea și comentarii
Făcea minuni de vitejie, avea un felinar în apă
Porumbul creștea pe mal, Alexandru cel Mare îl arăta cu degetul, zicea: îl las urmașilor mei
Să mai facă și dragoste cu el.
Noi stăteam ascunși printre sălcii, îl ascultam
Apa era călduță în singurătatea noastră
El trecea mai departe, îi stătea bine cu drumul, se făceau niște stele cât pumnul
Măi, Alexandru cel Mare, îi striga o femeie, hai de înnoptează la mine
Am niște saramurică de pește, facem și dragoste
(Acum vorbea în șoapte, dar o auzeam foarte bine, era foarte cultă)
Noi ne loveam frunțile de catarge, ne vâram ochii în apă, mai bine să ni-i mănânce peștii de
vii decât să ne vadă în patul lui pe câmpie
Măi, Alexandru cel Mare, ne zicea ea, nu te face că plouă
Măi, argonautule, îți dau lâna mea de aur, așa e legea, îți rup și chitanță.
Era o epocă oarecare
Începea noaptea
Sensul versurilor
Piesa evocă o călătorie imaginară în timp, amestecând istoria cu mituri și amintiri personale. Naratorul observă figura legendară a lui Alexandru cel Mare, filtrată prin prisma unei realități rurale românești, creând un sentiment de melancolie și reflecție asupra trecerii timpului.