Ea este o doamnă frumoasă și fericită, plecată în lume
ca melcul cu casa-n spinare.
Când e frig, doarme în ea și visează cum o mie de sori
deodată o încălzesc,
cum o mie de bărbați frumoși își întind peste ea brațele,
flori pe care le strânge la piept.
Când e cald, iese afară,
cu o mie de bărbați după ea, acoperită de flori
ca un cimitir primăvara.
Da, ea este tot timpul o femeie frumoasă și fericită,
chiar și atunci când rochia ei de cuvinte
este trasă de pe trupul ei de mâini nepricepute,
chiar și așa, dezbrăcată, ea este
mult mai frumoasă și fericită
decât oricare altă femeie frumoasă și fericită și bine îmbrăcată.
Atunci, trupul ei este un sfeșnic plin cu lumânări aprinse,
Dumnezeu este bun
și o așază la loc în coasta lui Adam,
să fie iarăși în rai
după orgiile ochilor tăvăliți peste ea
nopți și zile în șir
de la facerea lumii și până acum.
Sensul versurilor
Piesa celebrează frumusețea și reziliența feminină, comparând-o cu elemente naturale și divine. Sugerează că esența feminității transcende aparențele și rămâne radiantă chiar și în vulnerabilitate.