Gellu Dorian – Omul Ostenit

Omul ostenit se așează în mine ca într-un pat,
zilele sunt roți zimțate care netezesc nervii ondulați de atâta încordare,
nopțile nu mai sunt deloc negre, au
culoarea unor lentile heliomate
prin care privesc doi îngeri îngrijorați.
eu nu-i spun nimic, îl odihnesc cât e necesar
să poată primi peste zi roțile care trec fără zgomot
direct în negura prin care pot hălădui liniștit.
el se simte bine și nu vrea să mai plece,
oasele lui mă dor,
oasele mele îl bucură,
somnul lui agitat se pliază peste nesomnul meu
și urcă ușor la cer prin lentilele pe care
nu le mai dau jos,
ochii mei îi închid ochii lui,
visele lui nu mai sunt visele lui,
visele mele nu se mai termină așa cum știam,
prelungindu-se până peste orice imaginație,
până când aleg varianta cea mai liniștitoare
să pot fi fericit.
dacă-l alung,
trebuie să ies și eu odată cu el pe ușă,
unde se va duce, acolo voi fi și eu.
nu-l aștept,
dar el vine deși n-a plecat câtuși de puțin,
se uită la cei doi îngeri,
șterge lentilele și nu-și face griji unde va dormi la noapte,
trupul meu își deretică așternutul,
cineva o să ne acopere cu plapuma prin care vom
ieși în zori ca pe o fereastră,
unul și același om bucuros
ca Dumnezeu când se uită la tine ca la el însuși.