Gellu Dorian – Mariana

Ea e azi, e ieri,
de mâine încerc iarăși să fie de ieri, de azi,
ea e fereastra ei cu mușcate, ea e mușcata cu fereastra ei,
ea se închide de câte ori vine ziua,
și uneori ziua vine de mai multe ori pe zi,
uneori nici nu mai pleacă
chiar dacă au trecut mai multe nopți deodată
mai multe nopți deodată vin,
dar dimineața se deschide și atunci e duminică,
aprinde candela
și deodată Dumnezeu e în casă, e afară, e peste tot,
degetele ei prind flacăra și flacăra îi intră sub piele,
acolo arde mocnit toată săptămâna,
de ieri, de azi,
de mâine încerc iarăși să o fac să fie de ieri,
de alaltăieri,
când avea ochii firmituri de cer
prin care intram și era bine,
mușcatele înfloreau,
Dumnezeu era fericit.

Dumnezeu este fericit numai când ea este fericită,
Dumnezeu este trist când ea este tristă,
flacăra de sub pielea ei se face stea imensă pe un cer mic
de după care nu se mai vede
ziua de mâine,
nici ziua de ieri nu se lasă văzută,
devine jivină pe un câmp deschis
care brusc se închide sub ochii ei
și acolo nu mai pot vedea nimic,
nici măcar ziua de azi,
dar de joi,
poate de vineri
va veni sâmbăta aceea din care se naște ziua pe care
n-o putem încă numi,
pentru că Dumnezeu stă prin biserici
și se uită la noi, iar
când lumea e tristă nu devine bufonul ei,
n-o face să râdă,
deși îi simt inima în inima mea gata să se dea de-a tumba
pe un câmp înflorit,
dar încă e iarnă și patul e rece ca o scândură
din care nu va mai crește nicio ramură.

Eu cred că adevărul de azi va fi și adevărul de mâine,
adevărul minciună nu se face,
cine a iubit ieri
nu poate urî azi,
fiecare zi are un ieri,
fiecare ieri are un mâine care e azi,
mâine va fi azi
și azi va fi ieri,
eu cred că nimeni nu poate fi surd când aude,
dacă tac, înseamnă că nu vreau să se audă
mai departe de inima mea în care bate inima ei,
chiar dacă sângele curge prin alte vene
care nu se fac râuri prin care să curgă apa
prin care se spală rufele zilelor trecute
pentru a fi curate pentru zilele ce vin,
de partea cealaltă stă Dumnezeu
și ne îndeamnă să rămânem de partea de unde se vede
atât de bine viața care are atâtea zile de ieri,
dar o singură zi de azi
și habar n-are câte zile de mâine.

De acest lucru se ocupă ea, azi,
acest mâine venit mult prea repede,
când prin aer trec mii de ființe care-i șoptesc tot felul de gânduri,
nu de acele gânduri are nevoie mușcata să înflorească,
nici pielea ei în care se ascund flăcările nestinse
ale unui câmp primăvara,
nimeni,
când Dumnezeu se uită în ochii ei,
ochii ei se uită la mine,
iar prin mine se văd milioane de gânduri făcute ciorchine
din care vom bea vinul adunat într-o cupă
pe care nu ne-o întinde nimeni
cu numele Xantipa,
iar raiul e în altă parte,
unde vom fi izgoniți de aici,
azi, acest mâine venit mult prea repede.

Ce se alege acum nu e praful de pe o tobă
lovită prin târg de mâini pline de tinichele,
e doar un norișor ce adastă în nările
celor ce cred că orice vreasc face flori
frumos mirositoare,
nu, ceva mai neadevărat am văzut pe gura
unui mut pe care-l ascultau
toate zilele unei săptămâni adunate în zeci de ani
tăvăliți pe un șanț
când cerul era senin și prin el se vedea ca printr-o fereastră
la care nu înflorea nicio mușcată,
e doar zgomotul care se pierde fără ecou
și ea știe că nicio tristețe nu intră noaptea în pat
pentru a o face fericită,
ea e azi
și azi e mâine
numai dacă a fost ieri,
când ai tras storurile să poți ieși prin privire
oriunde dorești în cer,
chiar dacă ceea ce se vede acum e ceața
care se destramă în jurul unui câine rău
când se scutură de praf.

La capătul zilei stă ostenită, și cealaltă zi
la fel o va găsi, prin aerul dens, ocolită
de ceea ce ar merita să aibă
fără să facă vreun gest prin fereastră către cel
ce-i udă florile
și în locul lor ea înflorește,
dar noaptea cine să o privească plină de petale
când pleoape peste pleoape fac întunericul și mai adânc,
dar zorii, dar sunt ai altei zile
care își cere drepturile ei, pentru că mâine
e o necunoscută pe care o trece în contul zilei de ieri,
când va fi fost să fie
în locul acela cineva care să-i spună
dar ceea ce vrea să audă,
dar două cuvinte care par a fi desprinse dintr-o stâncă
în care au trăit milenii la rând
toți îndrăgostiții lumii
și acum doar ecoul lor se simte pe buzele celui
care când e trist
Dumnezeu îl pedepsește pentru mai mult timp.

Dar nicio tăcere nu durează o veșnicie,
sunt zile când furtunile sparg ferestrele
și zeci de petale ies în lume odată cu ea,
în urma ei ochii se fac cărare pe care
ea se întoarce, vântul se oprește brusc,
ferestrele se închid
iar mușcata își adună petalele
și Dumnezeu e fericit,
iar când Dumnezeu e fericit,
niciun om de pe pământ nu mai poate fi trist,
nici azi,
nici mâine,
chiar dacă ieri norul de praf a umplut cerul gurii lumii
cu tunete.

Mâine va fi zi plină
Azi s-a umplut paharul întins de Xantipa
Raze din ochii lui Dumnezeu îți ating ochii
Iar vor înflori ferestrele
Acum când rămâi să privești
Norul de praf așezat pe toba pe care nu o mai atinge nimeni
Altfel de cum se ridica atunci când crengi
Rămuroase atingeau pielea sub care ardeau mii de flăcări.