Gellu Dorian – 1980 Puzzle

Au dat cu fiecare din noi de pământ,
unii s-au ridicat, alții au rămas acolo,
rătăcind prin memoria noastră ca niște stâlpi de înaltă tensiune
pe un câmp plin cu măzăriche,
n-au crezut în noi,
dar s-au temut să nu creștem altfel,
să nu îmbătrânim mai mult decât ei,
să nu le luăm firimiturile de la cinele lor fastuoase,
să nu descoperim tainele caselor furate de la cei îngropați prin cimitire anonime,
să nu le vedem așternuturile apretate cu făina
pe care cei mai mulți n-o aveau pe masă,
să nu le ocupăm viitorul
de parcă noi trebuia să rămânem veșnic trecutul lor trist,
disperat, pe care tot voiau să-l îngroape
și mult mai frumos răsărea primăvara
pe când ei se vedeau gârboviți și răi
ca niște cioate scorburoase într-o luncă de ei defrișată,
cosași ai unui câmp cu flori care se încăpățânau să miroase frumos
chiar și iarna în căpița cu fân.
Noi îi priveam uimiți,
ei doreau să-i privim cu admirație,
eram obligați să fim fericiți și nu era de ajuns doar atât,
trebuia să repetăm zilnic mulțumirile noastre din inimă,
ba chiar uneori eram invitați să aplaudăm până ni se umflau palmele,
să privim de departe masa la care ei tăiau pâinea,
iar celor ce nu ajungeau să privească li se trimiteau imagini
pe care erau obligați să le țină minte.
Noi eram insurgenți, ascunși în gândurile noastre
care erau scoase cu forcepsul
când unii dintre noi ciripeau sub streașina lor
ca niște păsări migratoare care treceau peste garduri
cu ușurința cu care noi visam să zburăm
cu aripile tăiate din naștere, icari de ceară
sub un soare torid.
Noi scriam șiruri lungi de cuvinte pe care ei le desfoiau
până la etimon, până la koine,
până la măduva noastră invadată de leucocitele
din incubatoarele lor cu ochi albaștri și timpane de mătase
lustruite cu ceară.
Noi eram euforici și lihniți,
unii își ascundeau fantoșele sub pat, pentru surorile lor mai mici,
să se joace acolo în bezna pe care poemele lor o luminau,
inimi de raze,
alții lustruiau faruri, vitrine, fotografii
până ce prin cârpa lor se scurgea imaginea unei lumi de afară
care trebuia bine dosită înăuntru,
în timp ce prin orașele prin care singurii locuitori vizibili
își beau ceaiul sub o ninsoare electrică
în speranța că va fi liniște, va fi seară
în bibliotecile din toate punctele cardinale,
potcovari de inorogi păscând pajiști cu rosa canina,
întru totul ascunse sub pleoapele lui Homer,
ca pe fiul omului blestemat în cuie pe un câmp negru,
plin de fântâni carteziene,
ca după un război de o sută de ani
fără eroi, fără morminte, ca în cifra zero
din care toate pornesc să se așeze într-o carte de iarnă
a celui care singur își bea mințile și nu se îmbăta
decât în zori într-un cimitir de mașini
prin care trece expresul de Budila
ca un țipăt prin burta unei femei înainte de naștere,
cântece de trecut strada între-o tăcere asurzitoare,
strigăte în alb negru prin miriadele de culori al cerului senin,
pași scoși din casă în fericiri de mire
intrat într-o scenă în flăcări, iubind pe toți ca pe nimeni,
pod de fân cosit de o moarte mereu vie,
ieșind în lume pe scara lui Iacob.
Noi rezistam în felul în care sub asfalt firul de iarbă
dă colț printre gemetele frânelor care opresc
bolizii cu care națiunea urca spre comunism în zbor,
acolo, departe, în nicăieri, unde nimeni n-ajunge,
de unde nimeni nu se întoarce,
ci se face praf și pulbere
din care nicio pasăre phoenix nu se face fir de cenușă,
doar ei credeau că de bine ce dădeau cu noi de pământ,
pământul îi va ierta și purta pe spinările lui la nesfârșit.
Or ei beau ca și noi, dar degeaba,
își umflau burțile și crăpau la Elias sau Fundeni,
mâncau de credeai că sunt urmași ai lui Falstaff,
nu se-ntrebau câtuși de puțin cine o să care hoiturile lor la groapă,
ei erau fericiți și responsabili de fericirea noastră
care se ghemuia la o masă cu un singur bol de zamă chioară
și când se rățoia i se lua și acesta
pentru a se ști că mâine va fi mult mai bine, mult mai frumos,
ei habar n-aveau că vinul revarsă adevărul
din care ieșeau boțiți ca hainele pe cerșetorii
care zâmbeau la porțile cimitirelor.
Versurile noastre li se păreau fitile la o bombă pe care o tot căutau
prin toate cotloanele prin care credeau că ascundem
moștenirea lui Nobel
gata să dea în artificii la orice oră din zi și din noapte,
căutau cu picamărele cu dioptrii mărite,
căutau cu papilele lui Irod pe pielea femeilor
sub care credeau că se ascunde pruncul dușman al poporului,
amușinau peste tot
și unde nu găseau nimic și trebuia să fie ceva
puneau de la ei toată scârna pe care o aveau în suflet,
îi simțeam și ne lăfăiam în frica noastră vizibilă și ostentativă
ca o fecioară obligată să iasă în calea tirurilor de cursă lungă
în speranța că dincolo vor ajunge top-modelurile
la care ei nu vor țugui buzele niciodată,
le râdeam în față când îi vedeam cu mâinile legate
și cu limba cocoloș în gura cu care nu mai puteau spune nimic.
Credeau că ne-au pus la pământ,
dar tranșeele noastre erau sus, în aer, invizibile,
doar țărâna de lumină ivită din când în când pe sub unghiile lor
le păta retina și turbau,
eram vaccinați antirabic,
unii au plecat mai repede, s-au plictisit să mai aștepte
eradicarea nesimțirii lor,
alții s-au expus ca niște picturi la care se holbau fără să știe
că din naturile acelea moarte vor sări vietăți
care le vor zugruma beregata,
mici ca niște firicele de nisip, le stăteam în ochii lor
făcuți clepsidre pe care le-am pietrificat
în clipa când doreau să se întoarcă, s-o ia de la capăt.
Nu, n-au reușit să ne linșeze, deși, trecând și ei odată cu noi
partea astalaltă de timp,
fac tumbe ca niște arlechini la masa regelui,
crezând că din cioburile rămase vor reface puzzle-ul pierdut
în hârjoana unor mâini nesăbuite.
Noi nu facem parte din el,
noi suntem altfel de piese, dintr-un alt puzzle
pe care ei nu l-au putut înțelege, dar pe care au crezut că l-au făcut țăndări,
nu, noi n-am putut fi dezmembrați, făcuți țăndări,
deși la masa noastră huzureau și mâinile lor
cu ochii vioi și urechile ciulite,
deși unii au chiar învățat cum se face un vers,
cum se așează în poem, ce trebuie să facă acolo,
de ce poemul este atât de important pentru noi,
de ce limbajul este uneori atât de contorsionat, schimbător,
alteori simplu și direct, de ce poezia este atât de alunecoasă,
ca o față de masă pe o suprafață înclinată,
ba chiar s-au apucat de băut, crezând că așa sunt poeții,
mereu chiauni, schimbând mesele din cârciumi,
și cârciumile între ele,
ca într-o strategie de front în plin război,
golind sticlele de vodcă dintr-o înghițitură,
unii chiar au crezut că poetul îl are la mână pe marele spion
și și-au pierdut banii și casa din cauza asta,
au devenit boemi și insurgenți,
piese dintr-un puzzle pe care cei bine ajunși acum
încearcă să-l refacă,
dar cum să faci bici din rahat și să mai și pocnească.
Nu, ei au crezut în ceva ce nu putea fi ținut prea mult timp
în comă indusă,
de atâta fericire și huzur au uitat că deși puși la pământ
ne-am ridicat de acolo mult mai puternici,
fericiți chiar că la masa noastră am rămas la fel de vii
ca toate cuvintele care ne-au așezat în paginile
pe care ei n-au știut cum să le ardă
sau dacă le-au ars nu înțelegeau cum de reînviau
și le scoteau peri albi înloc să-i facă înțelepți –.
Eu stau acum la masa mea de scris
și scriu,
ceilalți, la fel, pe la mesele lor de scris,
și scriu,
și nu e deloc ușor să iei memoria de prin toate cotloanele ei
și s-o faci vie
ca o piesă de puzzle în mâna unui copil care vede în grămada
amestecată de mâinile doicii
imaginea în tot ansamblul ei –.
Noroc, spun,
noroc, mi se spune,
masa noastră este atât de mare și plină
încât nimeni, dar absolut nimeni, n-o poate pune la pământ,
firimiturile din jurul ei
nu mai pot reface puzzle-ul la care viermii unui timp
visează ca prostul la mărul întreg.