Gavril Rotica – Femeilor Române de la Noi

Plâng munţii noştri şi pe şesuri
Tot jalea satu-l înveşmântă.
În sfinte funduri de biserici,
Sub lespezi, ţărna se frământă.
E duhul mamelor străbune,
Înlănţuit în ţărna sură,
E sânge ce-ar voi să strige
Că viaţa unui neam se fură.
Şi noaptea-mbrobodit-a ţara;
Nu-i nimeni cine să audă
Un glas înăduşit de mamă,
A lutului prea sfântă trudă.
Pleacă-ţi urechea, strănepoate!
Străbunele pe voi vă cheamă
Şi geme în adânc pământul
Că noaptea nu se mai destramă.
Pleacă-ţi urechea, strănepoate!
Şi ascultaţi-le cuvântul
De mame ce născură glorii
Şi ne-au făcut vestit pământul.
În prunci, cu inima-ncă largă,
Străbunele turnau oţele
Din pilde ce-nălţat-au neamul
Din noaptea vremurilor grele.
Când fumega suflarea morţii
Şi-ardea hotaru-n zări, departe,
Cu duhul lor s-a scris pe frunza
Dumbrăvilor o sfântă carte.
Primiţi-o pilda, strănepoate,
Ce lutul de sub noi o geme
Şi rumpeţi broboda de ceaţă
Ce-ntunecă a noastră vreme.
La voi nădejdile de mâine
Un neam din noapte şi le-ndreaptă
Şi de la pruncii voştri, mame,
Seninul dimineţii-aşteaptă!
Cuvântul vostru-i o putere
Nebiruită nici de-o lege
Şi ziua visurilor noastre
Din noapte poate s-o deslege.
Uniţi-vă în gând voi, mame,
Şi-un gând sfinţească-a voastră cale:
Copiii voştri să ne treacă
Dincol‘ de lacrimi şi de jale!