Trenule, când oi pleca
Să șuieri cât oi putea
Să te-audă mama mea
Că mă iei de lângă ea,
Mă duci în toată lumea
C-așa a fost soarta mea,
C-așa a fost soarta mea,
Vai, vai, vai!.
Ieși, măicuță, până-n drum
C-am o vorbă să ți-o spun:
Nu vreau să plângi de mine
Că eu n-am făcut ca tine,
Am făcut de capul meu,
Măi mamă,
Și-am ajuns numai de rău,
Și-am ieșit destul de rău,
Vai, vai, vai!.
Stau cu străinul la masă
Și mă ia dorul de-acasă
Și rămâi dusă pe gânduri,
Lacrimi curg pe două rânduri,
Eu le șterg cu mâneca,
Ele curg ca Dunărea
De mi-au secat inima,
Vai, vai, vai!.
Nu bate, vântule, tare
Că mă dai jos pe picioare,
Nu mai veni furtunos
Că mă dai grămadă jos
Și-aici n-am pe cin’ striga
Că nu am pe nimenea,
Că nu am pe nimenea,
Numai apele din iaz
Care-mi știe-al meu necaz,
Care-mi știe-al meu necaz,
Vai, vai, vai!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul de casă și regretul alegerilor făcute, resimțite acut înstrăinătate. Protagonistul se simte singur și neînțeles, găsind alinare doar în natură.