Învățătura ce-a cuprins
În fond și-n formă toate,
Cârligul-n care globul-i prins
De Zeus – altfel s-ar fi desprins
În cioburi fărâmate –
Ar fi un geniu cel ce-ar ști
Să-i dea un nume, de n-aș fi
Eu, să-i aduc lumina.
Și-i zic: opt nu-i duzină.
Ca iarna nu e cald de fel,
Că-i soare pe tărie,
Că, de nu mergi, n-ajungi la țel, –
Le simte-acestea și acel
Ce logică n-o știe.
Dar metafizicianul demn
Va ști că fierul nu e lemn,
Că umezeala-i udă
Și că necoapta-i crudă.
Homer scrise-un poem; cel drept
E-oricând la datorie;
Viteazul ia primejdia-n piept –
Chiar fără nici un înțelept
E-așa de-o veșnicie;
Dar dacă- un geniu a creat
Ce nici Descartes nu a visat,
Savantul vrea să arate
Că-s cu putință toate.
Dreptate au cei tari. A fost
Asa de când se știe.
De nu ordoni, n-ai nici un rost –
Altminteri, e destul de prost
Pe lume, de-o vecie.
Dar ce-ar fi de s-ar mai putea
Acest pământ din nou crea,
Apare la iveală
Din codul de morală.
„În oameni omul va afla
Imbold spre țelul mare:
Doar în întreg e viața sa,
Mult vânt urnește moara-abia,
Mulți stropi formează-o mare.
Deci: după lupi nu vă luați
Ci-un stat puternic înjghebați!”
Savanții-o spun, înalții,
Și Pudendorf și alții.
Tot ce savanții-n cărți aștern
Nu află fiecare.
Natura-n simțul ei matern
Păzește lanțul cel etern,
Să fie pururi tare.
Cât timp filozofia nu-i
Suportul universului –
A vieții cârmuire
E-n foame și-n iubire.
Sensul versurilor
Piesa explorează concepte filozofice complexe, de la înțelepciunea universală la moralitate și rolul omului în lume. Subliniază importanța echilibrului, a ordinii și a conexiunii cu natura, sugerând că adevărata esență a vieții se găsește în foame și iubire.