Să ne despărțim am vrut? Ți s-a părut înțelept și bine?
Dac-am făcut-o, de ce ne-am speriat ca de o crimă?
Oh! Nu ne cunoaștem prea puțin
Căci sus un zeu e care ne conduce.
Să îl trădăm? Pe el, care e primul pentru noi,
Cel care sens și viață a creat, pe el, însuflețitul
Patron al iubirii noastre,
Așa ceva eu nu pot face.
Dar altora minte greșește,
El altora le dă umbrele altui drept,
Și susține sufletul și
Zi de zi el ne consumă ființa.
Bine! Știam de înainte. Când rădăcinile
Urii apar, separă oamenii de zei,
Cu sânge trebuie fi ispășite,
Iar a iubirii inima fie veștejită.
Lasă-mă să tac! O, nu mă lăsa de acum
Să văd fatalitatea, că eu în pace
În singurătate mă retrag
Rămasul bun ușor să-mi fie!
Dă-mi pocalul ca să pot salva
Otrava vindecătoare, a Lethei băutură
S-o beau cu tine, toată.
Dragostea și Ura, uitate ne fie!
Acolo vreau să merg. Poate în timp vedea-voi
Diotima! Pe tine aici. Dar sângerândă e
Apoi, dorința-i împăciuitoare;
La fel preafericiților, suntem străini.
Și-o vorbă liniștită ne petrece-n sus și-n jos
Cugetând, ezitând, dar totuși e uitarea cea ce este,
Aici în locul cel al despărțirii
Ce încălzește inima în noi.
Cu uimire te privesc, voci și sunete dulci,
Ca și-n trecut, aud cântec de coarde
Și eliberat, în aer
Zboară în flăcări spiritul din noi.
Sensul versurilor
Piesa explorează durerea unei despărțiri inevitabile, văzută ca un sacrificiu necesar. Vorbitorul își exprimă dorința de a uita dragostea și ura, căutând pacea în singurătate și acceptând fatalitatea despărțirii.