Friedrich Holderlin – Poeților

Precum în zi de sărbătoare să vadă câmpul
Țăranul merge, dis-de-dimineață, când
Din noaptea caldă fulgere răcoroase căzură
Tot timpul și în zări încă bubuie tunetul,
În albia sa reintră fluviul,
Și proaspăt pământul e verde,
Și de îmbucurătoarea ploaie a cerului
Vița-de-vie picură și strălucind
În liniștit soare stau copacii dumbrăvii.
La fel rămân sub prielnice stihii
Cei, cărora nu un singur meșter, ci uimitoarea
Și pururi de față Natură îi crește lin
Purtând-ui, puternică și zeesc de mândră.
De aceea când pare să doarmă în anotimpuri
Pe cer sau sub plante sau în noroade,
Tot așa se întunecă și obrazul poeților.
S-ar crede că sunt singuri, dar stau mereu presimțind.
Căci presimțind se odihnește și ea.
Acum însă crapă de ziuă! Așteptam zorii și vedeam cum vin,
Și ceea ce am văzut, har sfânt să-mi fie cuvântul.
Căci ea, ea însăși, ce stă mai veche ca vremile
Și se află peste Zeii Apusului și Orientului,
Natura s-a trezit acum cu răsunet de arme,
Și sus din slăvi până jos în genune,
După nestrămutată lege, ca odinioară, din sfânt chaos născută,
Își simte proaspăta inspirație,
Atotcreatoare, din nou.
Și precum un foc lucește în ochii bărbatului,
Când și-a hotărât țel înalt: la fel
Din semne noi din faptele lumii, acum
Un foc s-a aprins în sufletul poeților;
Și ce se întâmplase înainte, dar abia simțit,
Se vădește acuma doar,
Și ele ce zâmbind ne-au lucrat ogorul,
În chip de argați, ni se descoperă,
Pururi vii, puterile zeilor.
Le cauți? Duhul lor adie în cântec,
Din soare și din pământul cald
Trezit, și din furtunile văzduhului și din alte furtuni
Care dospite demult în măruntaiele timpului
Ne sunt și mai pline de înțelesuri și mai clar simțite
Între cer și pământ și între popoare.
Sunt gânduri din gândul universal
Poposind tăcute în sufletul poetului.
Ca iute atins sufletul, cu infinitul
Legat de mult timp, de amintiri
Să se cutremure și, de trăznet sfânt aprins,
Rod în iubire născut, făptură a zeilor și a oamenilor,
Cântecul să se împlinească, mărturie a amândurora.
Astfel, precum spun poeții, deoarece întrupat
Ea dorise să vadă zeul, căzu fulgerul său pe casa Semelei,
Și cea dumnezeesc cuprinsă născu,
Fruct al furtunii, pe sfântul Bacchus.
Și iată de ce beau acuma foc ceresc
Fără primejdie fiii pământului.
Dar nouă ni se cade, sub furtunile Zeului,
Noi poeții! Să rămânem cu cap descoperit,
Trăznetul Tatălui, el însuși, chiar cu dreapta noastră
Să-l prindem și în cântec învăluit
Poporului să întindem cerescul dar,
Căci de suntem doar curați la suflet
Ca pruncii, de ne sunt fără păcat mâinile,
Trăznetul Tatălui, cel preacurat, nu se scapă
Și zguduită în adânc, suferința unui zeu
Pătimind-o cu dânsul, inima eternă rămâne veșnic tare.
În românește de Ion Pillat