Pe când eram copil
Dumnezeu mântuise des
Strigătul și biciul oamenilor,
Atunci singur și bine mă jucam
Cu florile crângului,
Și briza din cer
Se juca cu mine.
Și ca și tine inima
Plantelor încântate,
Își întindeau spre tine
Tandrele brațe.
Astfel mi-ai încântat inima
Părinte Helios!
Și asemenea lui Endimion,
Ți-am fost cel mai drag
Tu, Sfântă Lună!
O, voi toți fideli
Prietenoși zei!
Știați cât de mult
Sufletul meu vă iubește!
Pe atunci eu nu vă strigam
Încă pe nume, nici voi
Nu mă numeați cum oamenii își spun
De parcă s-ar cunoaște.
Dar eu vă cunoșteam mai bine
Decât am cunoscut vreodată oamenii,
Am înțeles tăcerea eterului,
Cuvintele oamenilor însă
Nu le-am înțeles niciodată.
Pe mine m-a crescut eufonia
Crângului foșnitor
Și a iubi printre flori
am învățat.
În brațele zeilor eu am crescut.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirile idilice ale copilăriei, când naratorul se simțea conectat cu natura și divinitatea. Este o rememorare a unei perioade de inocență și armonie, contrastând cu complexitatea și neînțelegerea lumii umane.