Albă iarnă dunăreană
Cu zăpezi până la brâu
Culcă-n sarica balana
Bărăganele de grâu.
Năpădind zbatãi și rosturi,
Neaua urcă reci minuni:
Mistuiți în adăposturi,
Oameni și sălbăticiuni.
Peste sate fără vaduri
Își azvârle din duium
Uriasele plocaduri
Găurite rar de-un fum.
Nimeni liniștea nu sfarmă,
Doar ca-n somn nedeslușit
Își descarcă-n gol o armă
Chiotul înăbușit.
Curge viscol ca pe vrană.
Nevăzută s-a-nchis
Țara fără de prihană
În omăt ca într-un vis.
Iar la guri de văi, pe laturi,
Într-o noapte s-au durat
Strălucite-nvoalte caturi
Pentru Crivăț-Împărat.
Fulger alb, întreaga zare
Intră-n ochi, un junghi tăios,
Albul e atât de tare,
Că ajunge veninos.
Și-n cumplita lor albețe
Dorm adânci pustietăți;
Pun troienii vămi răzlețe
Între mari singurătăți.
Românească iarnă veche,
Albe lumi, fără drumeți..
Trece-un lup într-o ureche
Pe gorgane de nămieți.
1943, ianuarie 11 București
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal românesc, dominat de zăpadă și viscol, accentuând sentimentul de izolare și pustietate. Natura aspră și nemiloasă creează un cadru în care omul și animalele caută adăpost, iar liniștea este tulburată doar de ecouri îndepărtate.