Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas
Ce numai el scurtează mizeria umană,
Cu-atât văd ce grăbit e al vremii ager pas –
Şi să mai sper în vreme e amăgire vană.
Spun gândurilor mele: Curând se va topi
Ca neaua huma aspră a trupului. Nu mult
Răstimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Căci vine potolirea simţirii în tumult.
Cu trupul deodată, speranţa se va duce
– Ea care-atât ne-ndeamnă iluzii să nutrim –
Şi lacrima, şi râsul, şi teama, şi mânia.
E limpede cum printre păcatele năuce
Şi sterpe, regăsită se nalţă omenia.
Şi cum ades zădarnic oftăm şi suferim!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra apropierii morții și a trecerii timpului, subliniind efemeritatea speranțelor și a emoțiilor umane. În ciuda acestui fapt, se observă o renaștere a omeniei în mijlocul păcatelor și suferinței.