Copilărie, de unde-mi aduci
cântece de caloieni
și fructa crudă-a porumbelor,
de unde vii desculță?
Te-au înțepat ciulinii
și-ți miroase părul a bozii
și ești tăcută, copilărie –
ai stat prea mult cu ochii în lună.
„Țupa-țup
într-un picior,
popândăul gălbior
saltă-n apa morților;
bea din grâne sămurastră
și se scaldă-n zarea-albastră.
Cine știe,
cine știe,
popândăul din durghie?”.
Iar te-ai cățărat în salcâmi
iar ți-ai julit genunchii și umerii,
iar ai visat depărtări.
La noapte ai să plângi în somn
și mama n-o să știe ce visezi,
– ce fel de vise, de nu-ncap în tine
de nu-ncapi în ele?.
Îți găsesc atâta cer pe frunte
câte recolte-ntr-o sămânță.
Sfios, om mare,
abia-ndrăznesc să-ți pipăi cerul
și visele,
copilărie.
Sensul versurilor
Piesa evocă nostalgia copilăriei, cu imagini puternice ale naturii și ale jocurilor copilărești. Vorbitorul își exprimă admirația și sfiala față de puritatea și bogăția interioară a copilului.