Mama n-a văzut munții niciodată,
n-a trecut niciodată pragul câmpiei.
S-a uitat în sus
numai să vadă
dacă ploaia are să aline arșița pământului
și și-a mai ridicat ochii
la cer, să se-nchine.
A săpat porumbul
și a smuls cânepa;
ne-a legănat pe noi
și ne-a învățat să spunem „bună ziua” oamenilor.
I se cuvenea și mamei un petec de înalt –
măcar cât basmaua decolorată de soare,
măcar cât palma bătătorită de spălat,
i se cuveneau și mamei aceste păduri,
urcând cerul pe umeri,
puțin din aerul lor,
măcar cât să ne umple tinda,
măcar o adiere, în zilele de seceră,
când văzduhul era vâscos
și apa-n ulcior – sălcie și caldă.
I se cuveneau și mamei aripi,
fiecărui om i se cuveneau
măcar cât să viseze..
Urcam în dimineața asta-n munți, spre culmi
și-un gând m-a fulgerat –
gândul că mama
n-a văzut munții niciodată.
Sensul versurilor
The poem reflects on the hard life of the speaker's mother, who never had the chance to experience the beauty of nature, specifically the mountains. It expresses a sense of regret and longing for the simple joys she was deprived of, highlighting the sacrifices she made for her family.