Aici odihnește sufletul nostru
în sufletul lemnului.
Blândă înserare de putred septembrie
în ținutul Marmației.
În liniște curge,
se făinează privirea sfinților
din icoane, fără mânie
și calul albastru al Sfântului Gheorghe
se face risipă și zbor.
Culori fără trup. Nimburi
de smirnă îmbălsămându-mi
gândul sfiit, la Ieud.
Și cum, prin târziul din aer,
vine cosașa,
în urmă-i rămân
stoguri, stoguri
în lumina de sfeșnice,
scursă, a ceriului.
An de la facerea lumii
trece prin frescele Izei.
Sensul versurilor
Piesa evocă o stare contemplativă asupra sufletului, a legăturii cu natura și spiritualitatea tradițională românească. Imaginile puternice ale frescelor și ale peisajului maramureșean creează o atmosferă melancolică și introspectivă, sugerând trecerea timpului și ciclicitatea vieții.