Firdousi – Moartea Lui Fereidun

Apoi viața și norocul părăsind pe Fereidun,
frunzele acestui arbor ketanid s-au veștejit.
Lăsă tron, lăsă coroană, în serai se-nsingură,
și își puse dinainte țestele a trei feciori,
și bătrânul brav își plânse toată-amărăciunea sa,
și-ndură viața-n chinuri și gemu fără răgaz
în durerea lui, cu fiii stând de vorbă într-astfel:
„Zilele-mi de-acum sunt duse; viața mi s-a-nnegurat
de câte ați pus în faptă; mi-ați aprins aici în piept
desfătare și mâhnire, și avurăți câteșitrei
parte de-un sfârșit nemernic, dinaintea mea căzând
sub tăișul răzbunării, cum doriră cei dușmani.
Astfel rele povârnișuri și omoruri le menesc
rău acelor ce sunt tineri. Părinteștele-mi porunci
n-ascultară, și-atunci lumea neagră-n ochi li se făcu
ăstor trei copii…” Bătrânul mai rămase-ndurerat
cu obraji scăldați în lacrimi, până duhul i s-a stins.
Răposă, însă un nume va avea de-apururi viu;
negură de veacuri multe vălurise-va pe el,
dar va dăinui întregu-i mare nume, fiul meu,
căci și din nenorocire el alese tot ce-i bun.
Puse Manucehr coroana keianizilor pe cap,
și se-ncinse-n cingătoarea lui muiată-n sânge cald.
Porunci să se zidească, după datini strămoșești,
criptă de-aur roșu-o parte și cealaltă parte din
lapis-lazuli albastru. Puseră-nlăuntru-i tron
meșterit din colți de fildeș, și deasupra-acestui tron
atârnară o coroană. După-aceea, cei mai mari
își luară de la bunul Fereidun, toți, bun-rămas,
după datină și lege. Și lăsară peste șah
poarta criptei; omu-acesta, suflet dintre cei aleși,
părăsi-n mâhnire lumea… Șapte zile Manucehr
se-afundă întru durerea-i, ochii-n lacrimi, pali obraji.
El rămase-o săptămână cufundat în negru-i chin,
și cetate și bazaruri toate-adânc s-au fost cernit.
O, tu, lume pământeană, amăgire ești și vânt!
Nu se reazimă-nțeleptu-n veselia ta nicicând.
Tu înalți, cu gingășie, oamenii și-i crești la sân,
unii pentru scurte zile, alții pentru zile lungi.
Dar când darurile toate li le ceri, tu, îndărăpt,
ce dacă-i un boț de-argilă sau e un mărgăritar?
Și tu, fie că ești șahul, fie că ești doar un rob,
lumea când stinge suflul vieții tale pâlpâind
chinuri și plăceri pieri-vor pentru tine ca un vis;
nu-ți hrăni deci cu speranțe cugetul că vei trăi
pe de-apururi! Fericit e cel ce lasă-n urma lui
o aducere-aminte binecuvântată-n veci,
fie că a fost în viață falnic șah sau jalnic rob!.