Firdousi – 43 Geamșid Eblis Se Înfățișa Ca Bucătar

Se schimbă-ntr-un mândru tânăr, având darul de-a grăi,
ager fiind el la minte şi la trup neprihănit.
Se infățișă naintea lui Zohhak şi ii rosti
vorbe dulci, cuviincioase: „Fie să-i plac şahului!
Sunt un bucătar de seamă şi-s curat: mărgăritar”.
Şahul l-ascultă primindu-l bucuros şi-i arătă
locul la bucătărie, şi-apoi chei de la cămări
îi dădu măritul stolnic. Nu erau pe-atunci mâncări
felurite, fiindcă lumea carne încă nu mânca,
ci din câte dă țărâna — cu legume se hrănea.
Ahriman cu-ntunecate şi drăceşti precugetări,
hotărî să taie vite. Pe Zohhak şi-l va hrăni
tot cu cărnuri, zeci de soiuri; pe-ndelete-i va găti
păsări şi-apoi dobitoace. Pentru a-i sădi curaj,
tot cu sânge-o să-l hrănească, ghiftuindu-l ca pe-un leu;
rob, el i se va supune şi, la cel mai mic cuvânt,
inima pleca-va-şi roabă la porunca lui Zohhak.
Începu să-i dea la masă numai gălbenuşuri moi,
ce-l făcură-n scurtă vreme, zdravăn, rumen şi vioi;
şahul îmbuibat ferice-i mulţumi lui Ahriman
pentru cele desfătate. Zise cel înşelător:
„Fie-n veci ca şahinşahul să-şi înalţe fruntea sus,
şi în veci de veci trăiască! Mîine îi voi pregăti
o mâncare mai gustoasă”. Şi se duse cugetând
toată noaptea ce bucate minunate-i va găti
pentru-a doua zi.. Cupola cerului de peruzea,
când aduse-n lume roşul său rubin, bucătări
feluri noi de potârniche şi de argintiu fazan;
i le-aduse, şi-a nădejde, inima-i bătea voios.
Şahu-Arabiei purcese a înfuleca fripturi,
orb lăsându-şi spre prăpaste duhu-n mâna lui Eblis,
care, -a treia zi, -i gătise miel şi păsări la un loc.
Ziua-a patra, pentru masă, născocise un alt fel:
fierse spată de mânzată în balsam de trandafiri,
mosc, şofran şi vin vechi. Şahul după ce se ospătă,
de priceperea acestui ins mirându-se, -i grăi:
„Om bun, orişice dorinţă ai, pe loc ţi-o-ndeplinesc!
” Bucătarul îi răspunse: „O, luminăţia-ta,
fie ca în veci, puternic, să trăieşti, şi mulţumit
Inima-mi de tine-i plină, şi o clipă să te văd,
e dorinţa mea fierbinte Şahului atât îi cer,
deşi cinstea o să fie decît mine mai presus:
dacă vrea să-mi deie voie, buze, ochi şi chip să-mi pun
în sărut, pe ai săi umeri ” Zohhak vorba-i auzind
şi nebănuind nimica din drăcescu-i, tainic ţel:
„Fie! Ti-mplinesc dorinţa! Poate astfel, cât de cât,
numele tău creşte-n cinste”. Şahul îi îngădui,
ca şi cum i-ar fi prieten, să-i sărute umerii.
Ahriman dădu sărutul, şi se mistui-n pămînt;
nimeni n-a văzut vreodată ceva mai uluitor!
Se iviră doi şerpi negri din umerii lui Zohhak,
care-ncremeni, şi leacuri pretutindeni căută;
pân’ la urmă (ce să facă?) de pe umeri şi-i tăie
(dar pe drept cuvânt te miră) odrăsliră iar la loc,
negrii şerpi ca două ramuri odrăslind din trunchi de şah
Vraci şi doftori se-adunară şi-i dădură, rând pe rând,
sfaturi, multe-i descântară, nimeni nu i-a dat de leac.
Dar, viclean, Eblis de-ndată dinaintea lui Zohhak
se-arătă în chip de doftor şi îi zise: „Nu-i nimic
de făcut. Mai bine şerpii nu-i tăia şi lasă-ţi-i
cât avea-vor avea viață-n-trânșii. Zilnic să le pregăteşti
hrană bună, s-o mănînce până se vor potoli;
doar acesta-ţi este leacul, singurul şi cu folos.
Nu le da lor de mâncare decât creieri omeneşti,
poate că hrănindu-i astfel, hrana îi va omori”.
Care i-a fost, oare, gândul căpeteniei divilor
în această-nvălmăşeală..? Ce urzea prin ăst îndemn,
decât tăinuitul mijloc lumea de-a o-mpuţina?.